Câți pepeni ai clocit până acum? Poveștile din autobuzul 335

Vreau să-ți povestesc ce am experimentat acum vreo 2 zile alături de o mână de suflete blocate în trafic, înghesuite în autobuzul 335, și ceea ce a reprezentat cea mai blândă și frumoasă călătorie cu Ratb pe care am avut-o până acum în București.

Atmosfera a fost creată de o mamă ce s-a folosit de un timp gol pentru a-și educa fetele citindu-le atât de frumos câteva povești dintr-o cărticica veche, cumpărată cel mai probabil de la un anticariat fix în aceeși seară.

A avut timp să „ne” citească 2 povești: Supa de pietricele ( variantă pe care n-am găsit-o pe Google) și Clocitorul de pepeni.

Astăzi vreau să ți-o împărtășesc pe cea de-a doua, Clocitorul de pepeni și te-aș îndruma spre a medita un pic la momentele în care și tu te bazezi pe informațiile primite de la ceilalți decât pe cele experimentate de tine. Când am coborât la destinație, m-am amuzat teribil de momentele în care am clocit și eu (la greu) pepeni :))

Îți recomand să citești povestea ca și cum i-ai citi-o unui copil, cu intonație și curiozitate 🙂

Și povestea începe așa:

Veţi auzi acum povestea, cam ciudată, a unui ţăran prea încrezător în vorbele celorlalţi. Gândindu-se el că măgarul pe care-l avea era cam bătrân şi cam bolnav, hotărî într-o zi să cumpere un altul. O porni la drum spre târgul cel mai apropiat; dar, pentru a ajunge la piaţa de animale, trebuia să treci prin cea de legume. Acolo observă el, într-un coş, nişte pepeni galbeni, de toată frumuseţea. Şi, fiindcă nici nu văzuse, nici nu auzise vreodată vorbindu-se de aşa ceva, îl întrebă pe negustor:

– Ce sunt astea?

– Cum nu ştii ce sunt astea? Şi totuşi , toată lumea ştie: sunt ouă de măgar!

Cum de se făcuse atât de bine potriveala nu ştiu, cert este că ţăranul nostru rămase tare încântat în toată mirarea lui.

– Ouă de măgar… Chiar există aşa ceva?

– Bineînţeles că există, de vreme ce le poţi vedea chiar cu ochii tăi !

– Ei, da ! Atunci te cred. Şi cât costă ?

– Nu-i scump deloc! Uite, cel mare, de colo, ţi-l dau cu cinci centime.

“Cinci centime, gândi ţăranul. Un măgar m-ar fi costat pe puţin douăzeci de franci. Sigur, trebuie să-l şi hrănesc, dar, cinci centime!- e într-adevăr de pomană! Iar până va creşte îl voi folosi pe celălalt măgar.“

– Bine, am înţeles eu că este un ou de măgar, dar nu este un măgar! Deocamdată. Ce trebuie să fac cu oul acesta, cine îl va cloci?

– Păi chiar tu, cine altcineva! Cinci centime! E ca şi nimic. Uite ce trebuia să faci: te întorci acasă, te aşezi în coteţul de păsări şi te pui pe clocit, având grijă însă ca nu cumva să te deranjeze careva. Dacă totuşi vine cineva să te întrebe ce faci acolo, tu îi faci semn să se îndepărteze şi să te lase în pace. Fiindcă, mai ales, nu trebuie să vorbeşti, ca să nu sperii pe micuţ. Dacă ai să faci întocmai, totul se va petrece repede şi bine. Şi, poate chiar mâine, vei avea un măgăruş de toată frumuseţea!

– Deci aşa… spuse ţăranul, ce rămăsese cu gura căscată de uimire.

Nici măcar nu se mai tocmi cu negustorul, ci o porni de îndată acasă cu preţiosul său ou. Şi, de cum ajunse, se şi duse în coteţul găinilor, fără a-i spune ceva nevestei lui. Puse fân uscat într-un coş, aşeză cu grijă oul şi se instală deasupra acestuia.

Noaptea nu întârzie să apară, iar nevasta lui, care nu ştia nimic din câte se petrecuseră era tare îngrijorată, crezând că i se întâmplase ceva rău soţului ei. Se duse să-l întrebe pe vecinul lor dacă nu cumva ar fi atât de bun să o pornească împreună spre târg înapoi, în căutarea bărbatului ei. Dar, traversând curtea, observă în cuibar o formă ciudată. Când se apropie şi văzu de aproape cine era, nu ştiu ce să creadă.

– Ce faci acolo?

Celălalt însă tăcea. Sărmana femeie, se repezi în stradă, ţipând cât o ţineau plămânii. Toată lumea se strânse să vadă minunea. Femeia încercă din nou să-i vorbească bărbatului ei, dar acesta tot nu-i răspunse. Atunci, unul dintre vecini se apropie de “clocitor” şi-l atinse uşor. Ţăranul îşi întoarse capul şi-i aruncă bietului om o privire plină de răutate. Nimeni nu ştia ce trebuie făcut.

– Poate are febră, spuse unul. Ar trebui luat de acolo şi pus să doarmă în patul său. Pe doctor o să-l chemăm mai târziu.

Ţăranul se încăpăţâna însă pe mai departe şi, fără să spună vreun cuvânt, făcea de zor semne să fie lăsat în pace. A doua zi voia să aibă deja măgăruşul de care era atâta nevoie!

Şi, cum doi oameni se îndreptară spre el să-l ridice de acolo, făcu un salt într-o parte, luă sub braţ oul şi ieşi în curte. De acolo dispăru pe străzi şi în câmp. Toată lumea porni în căutarea lui şi, tocmai când erau gata-gata să-l prindă, ţăranul vru să sară peste gard, dar îşi pierdu echilibrul şi se întinse pe jos cât era de lung. Pepenele, bineînţeles, se sparse.

În aceeaşi clipă, un iepure, care-şi avea culcuşul lângă acel gard, mort de spaimă, o zbughi cât putu de repede. În faţa acestui dezastru, sărmanul “clocitor” se porni să se vaiete:

– Nenorociţilor, din cauza voastră, mi-am pierdut măgăruşul! Priviţi-l cum fuge, câtă forţă avea, era deja puternic ca un măgar de opt săptămâni!

Iar ceilalţi oameni îl priveau compătimitor, din ce în ce mai nedumeriţi.

(povestea am preluat-o de aici)

Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.

Articole similare

Lasă un răspuns

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.