Relația de care fiecare are nevoie, nu este cu o persoană 100% asemănătoare

Multe cupluri nu realizează că nu evenimentele mari îi despart, ci cele “mici” practicate cu regularitate. Micile șicane.

La început, suprinzător sau nu, ele sunt trecute sub aspectul curtării.

Citeam ieri un articol de Alain de Botton care spunea că există o preconcepție cum că majoritatea cuplurilor care aleg drumuri diferite cred că diferențele îi separă, când realitatea este cu totul alta. Poți avea compatibilitate peste 80% cu partenerul/ partenera în ceea ce privește alegerile, gusturile și poate chiar majoritatea valorilor, însă să nu existe un management bun al conflictului sau maturitate emoțională ( capacitatea de a asimila opiniile diferite, de a-ți exprima empatic supărarea, de a-ți dori să schimbi ceea ce lezează pe ceilalți și nu-ți aduce niciun beneficiu real etc), iar asta să fie de ajuns ca doi oameni care se iubesc să plece pe drumuri diferite.

Poți fi la fel și să nu știi să asimilezi opiniile diferite ale celuilalt, că e degeaba asemănarea. Oricum compatibilitatea perfectă nu are cum să existe vreodată 100%. Aviz persoanelor în căutare de partenerul perfect.

Nu de puține ori am întrerupt voit diferite cupluri pentru a-i întreba dacă realizează că intonația, frazarea și cuvintele pe care le folosesc reprezintă în sine una dintre formele abuzului verbal sau denotă una dintre intențiile abuzului verbal ( atitudinea reținută, contrazicerea automată, desconsiderarea, abuzul mascat sub formă de glumă, diversiunea, blocarea, acuzația, reproșurile, subminarea, jignirea, negarea sau atitudinea de comandă (Evans, 1992)) și aproape întotdeauna am primit același răspuns.

„Nu este adevărat!”  

Aș vrea să subliniez diferența dintre întrebarea mea și răspunsul primit. Întrebarea mea se focuzează pe acțiunea prezentă și are la bază un răspuns simplu ( da sau nu). Întrebarea sună sub forma: „Realizezi că ….” Răspunsul primit de la unul dintre parteneri se referă la intenția trecută și exclude răspunsul efectiv, da sau nu. El la bază are din nou o diversiune și o lipsă de asumare a prezentului, eliminând total curiozitatea: Oare? Este un răspuns care nu rezolvă nimic și nu vine dintr-o realitate de colaborare. Oare e ceva ce eu nu văd și tu-mi aduci acum în realitate? Hmmm… ia să vedem!

Dacă ulterior am validat împreună cu persoana vizată (a abuzului verbal) și aceasta a confirmat că se simte exact cam cum descriu victimele abuzului verbal că se simt, persoana care inconștient a inițiat abuzul continuă să nege. Acum nu neagă doar realitatea celuilalt ci neagă toate realitățile. Iar această discuție este imposibil de continuat așa și indicația ar fi să se oprească aici prin afirmarea ideii că există negarea a  două realități.

A auzi care sunt sentimentele altcuiva, ca experiență proprie, și a le înțelege reprezintă maturitate emoțională și înțelegere empatică.

Având ocazia de a observa mai multe cupluri, eu fiind prima persoană vizată, am realizat că niciunul dintre noi nu poate depista dacă se numeră printre cei care au o relație abuzivă verbal (toxică) și dacă sau când practicăm chiar noi abuzul verbal, dacă noi înșine nu ne conștientizăm propriile intenții din spatele acțiunii sau realitatea interioară și maturitatea emoțională. Nu avem cum. Atâta vreme cât negăm interiorul, nu putem accepta exteriorul. Eu sunt încă suprinsă când mă prind că manipulez conversația printr-un abuz și de multe ori destructurez discuția ulterior. Am realizat că e atât de fin încastrată în subconștient iar nevoia asta pornește aproape întotdeauna din fricile copilăriei.

De cele mai multe ori abuzul verbal provine dintr-o imaturitate emoțională și de puținele ori ( pe care eu le-am întâlnit) din patologii confirmate medical.

Și ca în orice arie, avem părți mai dezvoltate și altele mai puțin dezvoltate. Le-am putea numi chiar „zone emoționale” la care suntem mai educați emoțional și altele la care mai avem de lucrat. Abuzurile, manipulările și incapacitatea re a diferenția comportamentul sinelui de a altei persoane, fac parte din acele zone în curs de dezvoltare. Acel abuz verbal numit insultă pornește la un adult din același grad de dezvoltare emoțională precum izbucnirea unui copil de 5 ani. Dar altfel reacționăm la insulta unui copil de 5 ani față de cea a unui adult, când de fapt la bază ele au același fundament – imaturitatea emoțională.  Când auzim insulte sau contraziceri de la un adult, majoritatea facem greșeala de a-l considera ca venind din partea unui adult rațional și nu a unui copil imatur emoțional, ascuns bine în straiele de adult.

Știi copilul acela de 5 ani care-ți zice că n-ai dreptate și că el/ ea are? Ei, e normal să creadă asta deoarece încă nu a ajuns să-și îmbogățească realitatea, să se maturizeze și să înțeleagă realitatea așa cum tu, adult, o faci. Copilul neagă alte realități pe care nu le știe deoarece vrea ca totul să fie sigur și la locul lui, iar singurul loc sigur pe care-l știe, e cel pe care l-a învățat până atunci, chiar dacă el conține o singură realitate ( merele sunt doar roșii că așa a văzut sau vacile mov). La fel și un adult imatur emoțional, ca să existe siguranță în mediul său, trebuie să le nege (pe bună dreptate) automat pe celelalte că altfel nu poate funcționa.

Adultul matur recunoaște faptul că nu ește așa și că există atâtea puncte de vedere câți oameni sunt pe pământ.

În procesul maturizării ( emoționale și relaționale), nu numai că învățăm să respectăm punctele de vedere și perspectivele altor oameni, dar învățăm și cum să ne exprimăm nemulțumirea, supărarea într-un mod adecvat.

Dacă acest proces al maturizării nu a fost făcut conștient de către familie, școală, atunci conștient sau inconștient, părinții își învață copiii prin exemplul dat.

Mare parte din persoanele care practică agresiunea verbală, au pierdut această învățătură crucială și din această cauză sunt furioși și abuzivi. Iar în timp această furie și atitudine abuzivă ajunge atât de impregnată în subconștient încât este aproape imposibil de separat de sine. Persoana aproape că nu reușește să facă diferența între sine și comportamentul abuziv, consideră că așa este de fel și că este parte din persoanlitate.

Cu toții ne supărăm, însă supărarea exprimată adecvat nu este abuzivă, distructivă sau acuzatoare. Atunci când ne exprimăm adecvat vorbim fără a leza partenerul (cu toate că în fiecare dintre noi există dorința profundă de a obține putere prin manipulare) și fără a leza integritatea relației.

Maturizarea emoțională și relațională în interiorul cuplului se realizează atunci când ambii parteneri își doresc asta, când ambii trăiesc în realitatea de colaborare și nu de dominare și când ambii sunt dispuși să-și ajusteze realitățile în funcție de prezent. Și ea se practică la fel cum se practică și educarea emoțională a unui copil:

Manifestarea iubirii;

Încurajarea stimei de sine;

Exprimarea adecvată a supărării;

Insuflarea încrederii;

Aprecierile;

Limitele comunicării și ale sinelui;

Limitele celeilalte persoane;

Comunicarea opțiunilor;

Respectul și integritatea;

Educația vis a vis de existența comportamentelor ce trebuiesc evitate.

Așa cum zice și Alain de Botton, iubitul sau iubita de care avem nevoie cu disperare nu este acea persoană cu care împărtășim fix același gusturi sau interese, ci este acel suflet blând care a învățat să negocieze diferențele din gusturi fără a fi defensiv și grăbit. Îți las aici un link la articolul lui de pe Facebook, este în limba engleză

Educația relațională este o alegere!

Cu drag,

Laura

Articole similare

Lasă un răspuns

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.