Aproape un an de pandemie

Se împlinește aproape un an de când lumea nu mai arată așa cum o știm.

Aproape un an de când relațiile noastre au fost impactate profund. Și nu mă refer doar la relațiile interumane, ci la relațiile noastre cu diverse activități, hobbyuri, locuri dragi.

Un an în care fiecare dintre noi a trebuit să învețe să se adapteze în timp ce procesam pierderile diverse.

Covidul ne-a adus o criză globală fără precedent. Și acum îmi amintesc seriile de fotografii cu întregul lockdown al planetei aproape. Ceva cu care, noi cei vii, nu ne-am întâlnit și nu am conceput vreodată că va exista. O criză care ne-a pus față în față cu un set nou de emoții, de necunoscut dar și cu o reorganizare și o claritate.

Pe lângă toată incertudinea prelungită (cum o numește Esther Perel), mare majoritate a obținut o claritate care nu ar fi putut fi atinsă decât într-o pauză, o pauză de la alergat, de la fugit de la evitat. Închiși în casă, cu oamenii pe care i-am ales sau nu neapărat, am avut ocazia să dăm jos măștile, și să ne luăm la puricat obiceiurile, relațiile, joburile, planurile, aproape tot. Mulți dintre noi au înțeles ce contează cu adevărat în viața lor. A apărut o prioritizare a lucrurilor cu adevărat importante. Mulți și-au întors privirea către pasiunile lor, pasiuni amânate o viață întreagă. Am văzut atâtea reconversii profesionale cum n-am văzut în viața mea.

Dar întorcându-ne la incertitudine, alături de ea a mai apărut și pierderea ambiguă ( Pauline Boss). Ea descrie pierderea ambiguă descriind situațiile în care pierdem pe cineva psihic dar nu fizic ( o boală degenerativă) sau pierderea fizică și nu psihică ( despărțirea fizică – de ex mutarea).

Această pierdere ambiguă este umbrela sub care stăm cu toții de un an de zile. Este pierderea relațiilor așa cum le știm (orice interacțiune este legată de frică, de distanță și de judecată), este pierderea activităților așa cum le știam (petrecerile, nunțile, botezurile, ieșirile la cafea, la cinema, la birouri, la sală, a joburilor etc), este pierderea rolurilor clare și suprapunerea lor (pierderea limitelor) sub același acoperiș toate deodată.

În casă și în cuplu s-au strecurat pe rând rolurile din exterior, activitățile din exterior și cam toată viața noastră de dinainte. Familia și cuplul au avut de dus multe “bătălii” de reorganizare și adaptare. A depins mult de câtă flexibilitate exista înainte în fiecare familie.

Dar cea mai grea de dus este pierderea normalității. Iar asta este o pierdere colectivă, chiar globală fără precedent. Nu știu să fi existat un proces de doliu global pe care noi să-l fi trăit în viața asta. Le știm doar din cărțile de istorie. Chiar și acum și în viitorul apropiat, lumea va jeli, iar asta este normal și sănătos.

Chiar dacă mai nou a apărut creșterea, poate o oarecare claritate, reorganizare și speranță datorită avansului tehnologic și medical, cu toții simțim o ceva care stă dedesubt așa, o emoție mocnită. Despre această jelire vorbesc (grief). E nevoie de timp să ne plângem pierderile. Lumea așa cum o știam, nu mai este, iar curmarea ei a avut loc brusc. Mult prea brusc.

E imposibil să nu existe dorul, dorul de îmbrățișări, de restaurantul preferat, de hainele elegante, de relaxarea în prezența celorlalți, de călătorii, de vizite, de petreceri, de detoate. Iar acest dor aduce cu el durerea pierderii.

Și nu doar a pierderii a ce a fost ci și a ce ar putea fi, deci o plângere anticipativă (teama de îmbolnăvire, de pierdere a celor dragi, de moarte).

Nu, rezolvarea nu cred că vine din optimismul exagerat sau pozitivismul dus la rang de artă. Ci, așa cum și Esther Perel afirmă și-l citează pe Viktor Frankl, optimismul tragic.

Optimismul tragic descris în cartea sa “Omul în căutatea sensului vieții” pe care o recomand de recitit sau în filmul “La Vita e Bella”, acea capacitate de a scoate la lumină binele din toată situația. E ca și cum ai ține în bătaia soarelui o ceașcă crăpată și în loc să te uiți la crăpături, te uiți cum își face maiestous soarele loc printre marginile rupte. Dar asta ține de un antrenament făcut de dinainte de criză sau post criză.

De aceea există termenul de creștere post traumatic, nu doar stres post-traumatic.

Dacă reușim să cultivăm optimismul tragic și să procesăm în timp real emoțiile resimțite, atunci sunt șanse enorme să ajungem la creștere în loc de imobilizare (post traumatic stres).

Ce se poate face?

  • În primul rând mișcă-ți corpul, fă orice fel de mișcare. Emoțiile se simt întâi în corp, deci fluidizează-l. Yoga, alergat, clase online etc.
  • Alfabetizează-te în limbajul emoțiilor. Învață cum se simt în corpul tău emoțiile și mergi sub primul strat. Nu spune doar că “simt stres” ci mergi mai adânc, simt neputință, frustrare, revoltă etc. Aici îți pot trimite un material pe care l-am dat celor din grupul de lucru la workshopul trecut “Reshape my love” cu alfabetul emoțiilor. Ajută enorm. Capacitatea de a devenii mai puternic, rezilient, ține de capacitatea de a recunoaște ce se întâmplă și de a căuta soluții specifice. Deci învață alfabetul emoțiilor.
  • Caută grupuri de suport (fie că-s sportive sau orice tip, club de lectură etc);
  • Îmbățișează-te! Îmbrățișează-i pe cei cu care te simți în siguranță. Pot fi chiar și animalele de companie ❤️
  • Fii conștient că ești bine!
  • Fă terapie!
  • Caută oameni cu aceleași pasiuni ca ale tale.

E o perioadă care are atât de mult potențial pentru creșterea personală. E fascinant! Se pot vedea reacții, tipare relaționale, tipare inter și trans generaționale. Poți vedea ce ți s-a transmis despre crize, cu ce ai fost “echipat” de familia ta și chiar de viața de până acum.

Nu știm cum va arăta noul normal sau când se va petrece, poate e chiar acum. Habar n-avem!

Important este că am supraviețuit. Nimic nu e mai prețios și mai important decât viața.

Voi începe seria interviurilor “Dragostea în vremea pandemiei” în care voi aduna specialiști și nu numai, și unde vom povesti despre impactul profund pe care această situație fără precedent a adus-o în relațiile noastre, în casele și în viețile noastre.

Prima mea invitată va fi Madălina Trufasu, o prietenă dragă și un psiholog extraordinar.

Dacă vreți să vă trimit lista detaliată a emoțiilor dar și informații când vom avea liveul, lasă-mi adresa ta de email în mesaj privat.

Dacă ai întrebări specifice sau situații specifice la care dorești o idee, o nouă perspectivă sau o rezolvare din altă parte, dă-mi de veste ori prin mesaj pe site, ori aici in mesaj privat. Vor fi confidențiale.

Abia aștept să adun cât mai multe povești, cât mai mulți colegi extraordinari și să oferim resurse gratuite pentru a vă susține procesul de creștere.

Am creat și un grup intitulat fix “Dragostea în vremea pandemiei”, rogu-vă răbdare în construirea lui ❤️

Mai ales acum, educația relațională este o alegere!

Articole similare

Lasă un răspuns

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.