Mă gândeam astăzi la ceea implică cu adevărat o relație afectivă și la complexitatea întregului proces. Nu am reușit să-mi explic de unde oare există lejeritatea asta că ne pricepem la unul dintre cele mai colorate povești de viață. Că știm cum stă treaba cu relațiile.
Dacă vrem să construim o mașină, ne ducem să învățăm despre. Dacă vrem să construim o casă, ne ducem de asemenea să învățăm. Vrem să cântăm la un instrument? Învățăm despre. Română, matematică, economie, geografie, etc … pe toate le acceptăm ca materii la școală și înțelegem că nu știm, însă la capitolul relațiilor ( afective, cu sinele, cu ceilalți, comunicare, negociere etc) avem impresia ( falsă din punctul meu de vedere) că suntem olimpici chiar.Relațiile sunt ultimul domeniu la care majoritatea ar apela la cursuri pentru a se educa. Ciudat, nu? La unul dintre, dacă nu la cel mai important aspect al vieții, mergem cu ochii închiși, cu speranța și siguranța că știm cum se face. De parcă limba română nu e limba maternă și de parcă ne-ar trebui mai mult de 1 + 1…
Eu una chiar n-am știut și nu pot să afirm că încă știu, departe de mine acest gând, chiar sunt într-un proces de învățare continuu căruia îi dedic aproximativ 70 – 80% din timpul meu zilnic. Nu știu dacă la sfărșitul vieții voi spune că am înțeles, sper doar să pot spune că a fost mișto capitolul acesta al vieții mele.
Meditând la asta, am realizat cât de puțin se vorbește despre și este adus în discuție greul relației și cum de fapt ne impactează această lipsă de transparență la un nivel profund, subconștient, făcându-ne să avem așteptări false în ceea ce privește fericirea și nefericirea în cuplu. Vorbim în cercuri restrânse, ne e rușine, ținem ascuns tot ce nu dă bine în ochii lumii. Dacă mă gândesc bine prea puțin se vorbește despre faptul că relația afectivă implică pe lângă părțile plăcute și multe compromisuri și ieșiri din zona de confort. Multe!
Că practic constucția unei relații este echivalentă cu, așa cum îmi imaginez eu, construcția unui imperiu. Este nevoie de timp, de spațiu și de oameni dispuși la sacrificiu, la negocieri și la eșecuri.
Acum ceva vreme stăteam la povești cu încă 3 prietene, dintre care una singură nu era într-o relație afectivă, și povesteam despre lucrurile mai puțin „plăcute” ale relației, respectiv integrarea comportamentelor diferite în casă. Cum curățenia arată diferit pentru cei 2 membri iar una dintre noi a adus un exemplu în care spunea că iubitul își lasă șosetele lângă mașină și nu le bagă în mașină. Prima reacție a noastră, a celor care eram deja într-o relație a fost de amuzare, urmând să îi adresăm o serie de întrebări care să ne poată clarifica stadiul în care au ajuns discuțiile, dacă au stabilit de comun acord niște reguli etc. însă ce m-a suprins maxim a fost rapiditatea și vehemența reacției amicii care era singură. A spus că ea nu poate tolera așa ceva și că mai bine singură. Pentru mine erau doar niște șosete care făceau parte dintr-un comportament care se ajustează prin colaborare, pentru ea erau un deal breaker.
Abia atunci am realizat cât de dificilă devine coabitarea când credem că și cele mai mici comportamente credem că sunt de neacceptat și că lucrurile trebuie să fie perfecte, iar acel perfect este fix așa cum este fiecare construit, adică ca sine. Dar acest lucru este aproape imposibil, că doar nu vei face o relația cu tine, că altfel nimeni altcineva nu are cum să se comporte fix la fel.
Dar da, unii dintre noi sunt dispuși să integreze și să negocieze părțile mai puțin plăcute, alții nu prea. Construcția unei relații ține de gradul de acceptare al fiecăruia și de toleranța la risc.
Cu cât mai profund lucrează fiecare cu sinele, cu atât toleranța la risc crește. Nu poți cere unui om deconectat de sine să fie conectat cu altcineva, n-are cum. Primul contact este acela cu sinele. Dacă el lipsește… toate celelalte sunt imposibil de realizat. Iar deconectarea de sine este un răspuns sănatos dar neadecvat pe termen lung, la traumă.
Însă, așa cum este o celebră zicală a Mayei Angelou, fiecare face cel mai bun lucru, ia cele mai bune decizii cu informațiile pe care le are la acel moment, iar când știe ceva mai bine, face mai bine. Important este să realizăm că există acel mai bine și să mergem să-l căutăm.
“Do the best you can until you know better. Then when you know better, do better.”
Acesta este motivul pentru care educația relațională este un cadou pe care ți-l faci ție. Lucrul cu sinele este un dar atât pentru tine cât și pentru relațiile tale. Cât de curând ar trebui să lucrăm cu aceste aspecte? Aș zice că din adolescență, însă și astăzi este un început bun.
De ce ?
În ultimii aproximativ 50 și un pic de ani în State a apărut o nouă știință – epidemiologie socială – care studiază modul în care relațiile personale influențează starea sănătății individului. Conform acestor studii, calitatea relațiilor de prietenie, a celor afective și a relației dintre copii și părinți sunt principalii factori ai:
Unei sănătăți fizice, psihice și emoționale mai bune;
Unei prosperități materiale;
Unei rezeiliențe ridicate;
Recuperarea mai rapidă după o boală;
Longevitate;
A unor copii cu mai mult success.
Dacă aceste aspecte sunt importante pentru tine, atunci de ce să nu lucrezi conștient la ele?
Educația relațională este o alegere!
Cu drag,
Laura
