A îmi cere opinia în următoarea situație legată de granițele personale și ruperea lor:
“Cum i-as putea zice într-un mod frumos unei prietene bune că după 22:00 chiar nu vreau sa mai răspund la telefon ci să ma relaxez. Nu de alta dar mereu mă enervez și mă umplu de chestii negative că discutăm de toate urgențele la orele alea….and I am sick of it :))))”
Răspunsul meu:
În primul rând am felicitat-o pentru că a solicitat un ajutor din exterior deoarece asta m-a făcut să înțeleg că este o persoană foarte importantă pentru ea și că A este conștientă de comportamentul ei la acest moment și a realizat că mai are de învățat. Deci jos pălăria!
În al doilea rând i-am spus că ar avea 2 posibilitati, să-i spună de dinainte sau să-i spună in timpul conversației, la final. Eu le-aș face pe ambele pentru a-mi întări mesajul.
În prima varianta i-aș spune asa: “ X, mi-am propus ca de acum înainte, după ora 22:00 să nu mai stau conectată la telefon, prin urmare să nu mai răspund la apelurile care trec de ora asta. Am observat în timp că mă încarc de nervi și adorm greu (aici să completeze cu ce simte cu adevărat), și voi refuza/evita să răspund la apelurile dupa ora asta. Știu că noi stăm de povești seara și aș aprecia mult de tot dacă am lăsa discuția pentru a 2a zi. Sau – cum tu esti una dintre prietenele cu care vorbesc seara, am zis să te anunț din timp ca să nu crezi că am luat-o razna sau ceva- Dar dacă ai ceva urgent și este nevoie să vin sau ceva, insistă cu telefonul, te rog. Vreau doar să-mi iau timp pentru mine”
Varianta 2 – îi poți spune după ce vorbești cu ea seara, desi aici tre să simți momentul propice în care să introduci asta : X, îmi pare tare rău că ți s-a întamplat asta ( dar să fie pe bune afirmația) și mi-ar plăcea să fiu într-o stare optimă să te pot susține/ asculta/ da sfaturi, însa am observat că în ultima perioadă, poate e vârsta sau cine știe, nu mai am capacitatea de a purta discuții telefonice după ora 22:00. Mă epuizează total și nu mai pot face nimic după. Mi-ar plăcea mult să-ți fiu de ajutor, dar pentru asta am nevoie să fiu eu bine cu mine și chiar nu mă simt în stare, deci cum ar fi pentru tine dacă am parca discuția asta ( chiar dacă a terminat ce avea de zis) pentru mâine dimineață/ mâine la prânz (sau oricând crede ea) whatever? Chiar as vrea să te poți baza pe mine/ să ai pe cine te susține. Ce spui?
Apoi să continue cu faptul că vrea să facă o regulă din a nu mai raspunde la tel după ora 22:00 pentru ca a observat impactul negativ asupra sa și vrea să aibă mai multă grijă de sine.
Această situație se referă la granițele personale și la ruperea lor. Fiecare dintre noi trăiește într-o lume definită de propriile bariere și granițe invizibile dar foarte reale. Ele se formează din interacțiunea cu ceilalți și unele pot fi pozitive și recompensatoare, altele sunt negative și ne fac să suferim. Cunoașterea acestor granițe ( fizice cât și psihice) ne fac să funcționăm în lume fără a ne lovi de obictele din jur și a ne apropia sau feri de anumite evenimente/ persoane. Un feedback negativ, de exemplu, ne face să evităm să trecem de o anumită graniță, în timp ce un feedback pozitiv ne stimulează să ne explorăm granițele. Cu cât mai solide ne sunt granițele persoanle, cu atât mai siguri, securizanți și eficienți vom fi cu lumea înconjurătoare.
Fiecare adult este resposabil de comunicarea propriilor granițe. Celălaltă persoană nu este responsabilă atâta vreme cât nu i-au fost explicate limitele tale, devine responsabil/ă doar din momentul în care îi sunt comunicate și alege să le ia sa să nu le ia în calcul.
Problema cea mai mare pe care o întâmpinăm aici apare încă din copilărie și rămâne cu noi pe tot parcursul vieții. Undeva în realitatea noastră, din cauza limitărilor sociale sau familiale, copilul pleacă din copilărie spre adolescență și viața de adult, că trebuie să aleagă dintre autenticitate și atașament.
Că dacă spune ceea ce crede și ceea ce este de fapt ( pentru că de cele mai multe ori i-au fost ori respinse ori criticate momentele în care a încercat să-și construiască sau să-și țină limitele personale – gen pupatul copiilor fără a-i întreba dacă sunt de acord, mâncatul tot din farfurie chiar dacă nu este pe placul său etc) adulții se vor supăra și îl vor izola/ abandona. Acest mecanism intră în subconștient și se transformă ulterior în sindromul impostorului – oare ce-o să zică despre mine/ oare o să mai vrea să mai vorbească cu mine dacă-i spun ce simt? -și operează tacit o viață întreagă.
Așa cum i-am spus și A, există posibilitatea ca inițial persoana să se supere și să se retragă o perioadă. Ar fi o etapă firească deoarece ieșirea A din dinamica relațională, atrage după sine o ieșire automată și a celeilalte persoane și o schimbare a relației cu totul. Iar această schimbare poate fi percepută ca neadecvată în acel moment. În plus, e posibil ca X să nu fie obișnuită ca A să-și traseze limitele așa ferm și să creadă că are ceva cu ea.
În schimb, partea frumoasă este că ambele persoane cresc din această stabilire și respectare a granițelor personale. Ce e și mai frumos este că, cu acordul A, aduc aici această situație, iar decizia ei de a-și menține și de a-și afirma granițele, este de folos mai multor persoane, nu doar lor 2. I-am cerut permisiunea de a împărtăși pentru a putea învăța cu toții din situații cât mai reale.
Stabilirea granițelor începe cu momentul conștientizării sinelui separat de lumea înconjurătoare. Ulterior este necesar ca fiecare să lucreze la a-și comunica asertiv aceste granițe urmând să lupte chiar pentru ele.
Care-i valoarea procesului?
Încrederea în sine!
Educația relațională este o alegere!
Cu drag,
Laura
