Nu am nimic! Sunt bine!

Vorbeam ieri cu o prietenă dragă care îmi povestea că altcineva “e bine” după ce a trecut printr-un eveniment traumatic și mi-a readus aminte de relația dintre noi și emoțiile noastre mai puțin plăcute.

Ah! Această amăgitoare stare denumită – bine…

Vreau să-ți spun o poveste, însă înainte de asta aduc aici faptul că până să încep propria terapie, nu am știut de incapacitatea mea de a sta prezentă în emoțiile mai puțin plăcute sau nasoale, cum sunt denumite în popor. Ca adult n-am știut cum să experimentez emoțiile dureroase. Efectiv fugeam de ele, deflectând. Neștiind sincer nici care-s acele emoții, am realizat că mă temeam având impresia că:

– vor dura la nesfârșit

– mă vor copleși total

– voi rămâne blocată în ele

– sunt emoții nasoale și nu trebuie trăite.

Prin urmare am fugit de ele cât am putut. Nu mă înțelege greșit, atunci când nu există metode și capacitate de a le conține, fuga este singura scăpare, însă nu și soluția care ne aduce mai aproape de noi.

Dar la care emoții mă refer exact?

– mânia

– rușinea

– tristețea

– frustrarea

– nedreptatea

– dezamăgirea

– neajutorarea

– vulnerabilitatea

Lucrând în terapie și în formarea de psihoterapie mi-am setat intenția să învăț cum să experimentez această paletă de emoții. Inițial am avut impresia că am desfăcut cutia Pandorei, însă ulterior am realizat că de fapt descoperisem comorile ascunse ale încrederii în sine.

Povestea mea îți va apăsa anumite butoane proprii, profită de ocazie și observă ce se petrece în corpul tău, în tine. Doar observă.

Dar revenind. Acum 3 ani de zile am fost la înmormântarea bunicului meu și cu siguranță știi că în procesul de doliu toate emoțiile acelea neplăcute vin în grup, pe rând și cum vor ele, niciodată anunțate. Îmi amintesc că pentru prima oară am decis să nu mai fug de tot ce vine, chiar dacă asta va însemna să mă prăbușesc fizic. Și am trecut prin ele, valuri, valuri. Durerea a luat toate formele posibile: tristețe, furie, dezamăgire, dor, nedreptate, vulnerabilitate… toate. Însă ce a rămas și mai pregnant cu mine a fost faptul că ceilalți nu puteau să mă vadă trecând prin stările acestea ( nu te gândi că se manifestau altfel decât lacrimi și o poziție anume a corpului) și majoritatea încercau să mă oprească din a le simți. Uitându-mă în jur, atunci când întâlneam privirea unor oameni mai îndepărtați bunicului care nu erau atât de impactați, în tot tumultul emoțional mai apărea și rușinea față de emoțiile mele.

I-am înțeles! Atunci când ești într-un moment atât de important, măștile societății pier iar neuronii oglină funcționează la maxim aducând cu sine empatia. Empatia înseamnă să experimentezi ce experimentează celălalt și de fapt ce făceau majoritatea erau să mă oprească din a simți și manifesta durerea, deoarece ei însuși nu puteau trece prin propriile emoții cu care eu îi puneam în contact indirect. A trebuit să-i mulțumesc fiecăruia și să le spun că ceea ce simt este normal și că-i rog să mă lase să fac ceea ce simt. Îmi amintesc că cineva mi-a spus să nu mai plâng. Contraintuitiv, nu? Să nu mai plâng… N-am judecat, ci chiar i-am înțeles, însă am realizat cât de puțini dintre noi putem sta în durerea proprie.

Ce-am luat cu mine din acel moment?

Că pe bune emoțiile vin și pleacă, chiar dacă știam cognitiv asta. Neuroștiința a dovedit că din momentul în care există un factor declanșator, în corp de eliberează o serie de hormoni care mai apoi sunt interpretați de creier și transformați în emoții, iar acest proces durează între 60 și 90 de secunde, atât. Apoi apare altă intepretare al unui alt stimul, și tot așa. A naviga emoția înseamnă de fapt a observa ce se petrece în cele 90 de secunde.

Atunci, la înmormântare au apărut ca valurile unei ape agitate. Se loveau unele de altele cu o viteză amețitoare. Poate și de aia resimțim amețeala aceea specifică. Dar nu m-am agățat de ele.

Bunicul meu mi-a dăruit un ultim dar, confirmarea că emoțiile trec și că reziliența se construiește din acceptarea lor. I-am mulțumit pentru tot ce mi-a lăsat și pentru că a existat. Fără el n-aș fi existat nici eu. Iar de acolo a pornit recunoștința.

Atunci am mai înțeles în adâncul sufletului că nu ai cum să spui că ești bine. Nu este în legea firii să fii bine când ești sub impactul unui eveniment traumatic. Ai observat animalele? Ele când suferă, suferă, nu se iau cu altele. Este la fel cu a-i spune cuiva să nu mai plângă că așa se face bine.

Cei cu care lucrez în cabinet știu că acest bine este un semn de exclamare și totodată un semn de întrebare pe care-i pun să și-l adreseze de fiecare dată când se suprind rostindu-l. Ce înseamnă mai exact acest bine? Definește-l! Dă-i o emoție.

Când cineva se descrie pe sine ca fiind BINE după un eveniment traumatic, eu simt îngrijorare și devin brusc extrem de curioasă: Bine? Schimbând papucii eu m-aș simți bine sau aș suferi? Bineînțeles că de fiecare dată răspunsul este despre suferință. Oare cum să te simți bine în contextul în care viața ta a fost oprită, întoarsă invers și așezată altfel? A fi bine în acest context reprezintă lipsa prezenței din propria viață. Deconectare. Îngheț. Disociere. Cum să fii BINE?

Unde sunt emoțiile neplăcute și inconfortabile? Ele unde au dispărut sau unde sunt ascunse?

Dar știu ce înseamnă să n-ai habar că ele sunt porțile către sine. Știu ce înseamnă să te sperie și să-ți fie frică de frică.

Spuneam mai sus despre descoperirile din neuroștiință și despre faptul că emoțiile se simt mai întâi în corp. Tocmai acolo este de fapt cheia și problema. Fugind de emoții, ne detașăm de propriu nostru corp, deoarece fugim de golul în stomac, de durerea de picioare, de nodul în gât … care la bază au doar reacții naturale blocate. Și ne dorim încredere în noi când de fapt suntem deconectați de la acest noi complet.

Știi ce se întamplă atunci când le observi? Ce crezi că se petrece cu ele?

Trec. Se scurg. Se duc. Se micșorează. Se estompează. Se risipesc. Se vindecă.

Iar asta pot confirma toți cei care au lucrat vreodată somatic cu un terapeut. Atenția și prezența vindecă.

N-aș fi crezut vreodată că încrederea reală și sănătoasă în mine o voi găsi pe drumul experimentării și acceptării emoțiilor neplăcute. Niciodată n-aș fi spus asta.

N-aș fi crezut că reziliența se construiește cu intenție, dorință, prezență și că mă voi simți bine în pielea mea atunci când voi învăța că nu mor dacă simt durerea, ci din contră, mă ridic mai puternică. Real. Iar această descoperire este un proces continuu.

La acest BINE se ajunge treptat, sănătos și congruent cu timpul și spațiul, nu deodată. Dacă ne gândim în dualitatea de bine și rău, ele sunt într-o ciclicitate: bine, rău, bine, rău, bine, rău ș.a.m.d. Deși pentru mine nu mai sunt de mult etichetate așa ci ca plăcute și mai puțin plăcute.

Să-mi spui că ești “bine” când de fapt natura exprimentează “răul”, înseamnă că undeva există o decalibrare. Este natural să-ți fie “rău” la fel cum este de natural să-ți fie “bine”.

Dacă te vrei întreg, împrietenește-te cu “a fi rău” sau cu experimentarea emoțiilor mai puțin plăcute.  Vei ajunge să-ți placă de ele și de tine. Parol!

Dar ca să le recunoști, mai întâi trebuie să te educi și să faci cunoștință care-s ele.

E ușor? Deloc! Însă dacă aș fi știut din timp că așa mă clădesc cu adevărat, aș fi ales să fi experimentat mult mai devreme întâlnirea asta. Devine ușor cu timpul și chiar interesant să descopăr ce dar ascunde cu ea emoția aceea mai puțin plăcută.

Nu cred că voi găsi cuvinte să descriu cum se simte să fiu în armonie cu mine după ani în care am fost în dezacord. Pentru mine educarea și introspecția au fost calea, prin urmare pe ele două ți le voi aduce mereu în discuție – propria educare și orice formă de terapie, coaching și de căutare a sinelui. Există și altele? Cu siguranță. Doar că aleg să scriu doar din ce am experimentat. Tu ia de aici ce ți se potrivește și alege orice se simte aproape de tine, dar alege!

Iar educația relațională este una dintre acele alegeri valoroase în viață. Alege înțelept!

Cu drag,

Laura

Articole similare

Lasă un răspuns