Inspirată de generalizările de pe net din ultimele zile. Când setarea de obiective are sens și când nu are sens? Pentru cine funcționează și pentru cine nu va funcționa niciodată dacă nu schimbă modul de gândire? Întrebări de care m-am lovit de fiecare dată în practica mea individuală. De ce unii reușesc și alții nu? De ce unii cedează și alții rămân fermi cu obiectivul în dinți?
Și apoi mi-am reamintit de experiența pe care am avut-o eu.
Până să dau de cartea lui Napoleon Hills De la idee la bani, nu am avut în realitate mea ideea de a-ți clarifica gândurile și a le pune în aplicare, asta încluzând și credința că situațiile relevante și necesare se vor arăta. Chiar nu am avut-o. Am devorat cartea lui care la prima idee pare praf în ochi. Am auzit atât de multe păreri atât pro cât și contra despre carte aia de parcă oamenii citiseră cărți diferite, nu aceeași carte 🙂
De fiecare dată când citesc ceva, intenția mea este de a extrage ceea ce am nevoie și de a aplica. Nu citesc de dragul de a memora, că nu mă ajută. Îmi place să aplic. Buun!
După ce am citit cartea lui m-am pus la birou și am început să-mi scriu dorințele și pași de îndeplinire ale lor. Am setat acolo o sumă pentru veniturile lunare și o serie de alte obiective pe care le-am scris concis și le-am pus undeva unde să le văd des.
Repet, era prima oară când operam cu obiectivele în plan personal și aveam doar experiența citirii unei singure metode. cea descrisă de Hills. Unele dintre obiective rezonau extrem de mult cu mine, celelalte erau nice to have așa, dar tot le pusesem. Voiam să validez că are dreptate. Unul dintre cele cu care nu rezonam era să am în cont 150.000 $ într-un an. Nu rezonam deoarece nu aveam nevoie, nu eram setată în direcția aceea în perioada vieții mele și nici nu credeam cu tărie că-i pot face. Mai târziu am realizat, învățând mai mult, că nu aveam termostatul interior reglat pentru o asemenea sumă, eu nu credeam că merit, iar când asta se întâmplă… restul devine poveste. Așa a și rămas partea aceea și până-n ziua de astăzi 🙂
Primul pe listă era să-mi dublez salariul într-un an și următorul să fac un curs de dezvoltare personală care să mă susțină în acest demers, dar pe care să nu-l plătesc eu, ci să primesc finanțare. Amândouă păreau ireale în contextul în care mă aflam, dar în ele chiar credeam că le pot realiza. Întotdeauna am avut în gând că totul va fi ok și dacă nu le voi realiza deloc sau mai mult de un an, deși mi se părea aberant să nu-mi pot dubla salariul.
De câte ori mă trezeam, vedeam foaia. Plecam spre birou, vedeam foaia, mă întorceam acasă și le vedeam din nou. La un moment dat, după câteva căutări pe Google dau de un curs de mediator. Nu auzisem vreodată de această nouă meserie creată la noi. Citesc descrierea și brusc aflu că e tot ce mi-am dorit să fac la momentul acela. Problema era costul și timpul. Dura 3 săptămâni și era de la ora 14:00 la ora 19:00 timp pe care eu îl aveam la birou și costa 700E acum vreo 7 ani. Problemă!
Însă eu mă trezeam și mă culcam cu obiectivul acela în fața ochilor.
La vreo 3 zile distanță mi-a venit o idee, de ce nu propun la birou ca parte din dezvoltarea mea personală, eu lucrând fix în aria de managementul conflictului. Problema era că nu se mai practicau trainingurile individuale și cu atât mai mult cele cu furnizori care nu erau deja agreați de companie, iar bugetele erau deja tăiate. Ok, și? Mi-am propus să încerc.
Ceream 3 săptămâni lucru part time, bani de curs și o derogare de la directorul general 🙂 al unei companii multinaționale, eu fiind la vremea respectivă un fel de agent de call center. Floare la ureche, nu? Dar eu aveam un plan și eram determinată să întorc favoarea înzecit. Așa cum îmi propusesem, cursul era pentru avansarea în carieră, în aceeași companie. Și încă sunt aici și după 11 ani 🙂 Pentru că mă aflu într-o relație de respect și valorizare reciprocă.
Și am început să deschid discuțiile cu managerul meu direct. Spre suprinderea mea totală răspunsul a fost DA. Wow. Apoi m-am dus la HR și am propus. Spre suprinderea mea și acolo a fost DA. „Facem cumva să rezolvăm”. A urmat juridicul – care mna..știm cu toții cum e cu dep juridic – care a spus DA din prima. Rămânea GM-ul ..floare la ureche :))) Oricum eu eram șocată de modul în care determinarea mea i-a făcut să spună da. La nici o săptămână mă aflam la curs, la o lună mi-am luat diploma de mediator.
La 2 luni de la eveniment am primit propunerea de avansare în rolul de coordonator al unui proiect pe România iar la alte 10 luni de project manager pe o categorie întreagă de produse. Dacă prima promovare era una de succesorat, a 2a s-a petrecut așa:
M-am trezit că la ora 9 am fost chemată în biroul directoarei de Marketing a companiei, căreia îi raportam cu linie punctată, adică indirect. Din ușă m-a întreabat scurt:
– Laura, vrei să fii project manager ptr proiectul X? Vezi că e un assignment de 1 an, nu știu ce se petrece după aia. E un risc pe care ți-l asumi. Vrei?
Atât. Doar fraza asta care mi-a tăiat moțăiala de dimineață. Vrei?
M-am uitat la ea și am calculat că în 12 luni pot dovedi și învăța multe. Nu mă dau înapoi de la muncă grea și cel mai mult îmi plac provocările. Motiv pentru care în 5 secunde i-am spus da.
Că a fost una dintre cele mai grele provocări pe care mi le-am asumat, aia e altă poveste. Eu nu am mintea structurată în gândirea matematică, în geometria în spațiu, fac eforturi extrem de mari să înțeleg iar jobul a constat în desene tehnice, calculare stocuri și planificări în excel. A trebuit să învâț într-un an câți alții în 10. Însă după acel an mi-a apărut o nouă șansă de a lua conducerea unui departament responsabil de 7 țări.
Deci, la 13 luni de la cititul cărții aveam salariul dublat iar la alte 12 luni cu încă 40% aproape. Că aptitudinile învățate la cursul acela m-au făcut să am o colaborare extraordinar de fructuoasă cu oamenii din alte țări și să reușesc să aduc discuții inconfortabile acolo unde nimeni nu le aducea, mai are rost să mai spun?
Și apoi nu m-am mai focusat pe asta și mi-am mutat focusul de pe carieră în altă direcție. Motiv pentru care creșterea din carieră a fost pe măsura implicării, adică mică.
Deci planificare, implicare & determinare vs lipsa lor. Rezultatele sunt mai mult decât elocvente pentru mine. Iar asta a fost doar un exemplu. Și a funcționat de fiecare dată. Negreșit. Câteodată durează doar mai mult sau ajung pe altă căi, dar sunt perfect de acord cu asta.
Și am dat doar 20 de lei pe cartea aceea.
Psihologul Dr Daniel David vorbește despre 2 niveluri principale de gândire: rațional și irațional.
Gândirea rațională este reprezentată de o gândire flexibilă, de exprimare în termeni preferențiali (îmi doresc, mi-aș dori, fac ce ține de mine), de evaluare non catastrofică, toleranță la frustrare și o evaluare nuanțată a comportamentului celorlalți ( comportamentul tău este într-un fel, nu tu ca persoană).
Iar gândirea irațională este o gândire rigidă ( în direcția de trebuie), stil catastrofic de gândire, evaluare globală ( omul este evaluat per total – ești un prost/ ești nu știu cum) și lipsă de toleranță la frustrare.
Eh, și aici în asta stă cheia succesului. Dacă-l pui pe un om cu gândire irațională să-și seteze obiective de început de an o să facă așa:
Trebuie să se întâmple X și Y. Dacă nu se întâmplă sunt o persoană nașpa și nu mai încerc niciodată. Este de cacao faza asta cu setatul obiectivelor. A apărut un obstacol? De ce mie? De ce mi se întâmplă asta? Niciodată nu am noroc, toți ceilalți au. Și apare abandonul.
Pentru ei da, nu funcționează. Și să nu ne ascundem, nu funcționează deloc. Ei au nevoie întâi să învețe să gândească rațional. Vei râde și vei spune cine să te învețe să gândești. Ei află cu există oameni care fac asta, se numesc specialiști. Se numesc terapeuți, se numesc coachi, se numesc consilieri, se numesc oricum ai vrea tu, însă este necesar să-i alegi cu grijă și pe baza unui studiu real.
Pentru cei cu gândirea rațională, obiectivele sună așa:
Îmi doresc acest obiectiv. Haide să vedem ce este necesar să fac ca să-l duc la îndeplinire. Dacă o să se întâmple ok, dacă nu, am învățat multe pe parcurs, dacă-mi doresc real poate că va trebui să-mi schimb tactica. Vedem. Dacă nu se întâmplă, e ok. Evoluez.
Pentru ei funcționează. Ei sunt cei care merg pe planuri, ajustează din mers, au o gândire sănătoasă și au toleranță mare la frustrare. Ei sunt cei care renunță greu la drum și care o dată puși pe drumul acela, orice cale e una de succes.
Gândirea pozitivă? Păi depinde în ce categorie se încardrează cel/ cea care începe să aplice, e în categoria celor cu o gândire irațională? Atunci ghinion! O să fie un fiasco total și din nefericire acolo se alunecă spre tulburări. Dacă este în cealaltă categorie, fain! Merge mănușă.
Le-am avut și le am pe ambele. Până să învăț să gândesc logic și rațional, am fost un copil răzgâiat căruia i se cuveneau toate. Mi-a luat ani să învăț să gândesc rațional. Încă învăț, dar drumul ăsta e fără întoarcere. Nu m-aș mai putea întoarce la copilul răzgâiat nici dacă m-aș pica cu ceară. De ce? E dureros rău și periculos pentru sănătatea mea.
Ți-ai setat obiective în nebunia noului an? Superb! Acum stai un pic și evaluează-ți modul de gândire. Este unul rațional sau irațional?
E doar un singur lucru de făcut pentru început, fii sincer cu tine! Eu am fost și doar așa am putut să schimb ceea ce aveam și cum gândeam.
Cu drag,
Laura
