Când mă pierd pe mine, pierd întreaga lume

Când se vorbește despre pierdere și doliu de cele mai multe ori se face referire la ceva din exteriorul nostru.
Astăzi am conștientizat că una dintre cele mai profunde pierderi este de fapt cea a sinelui. Iar pierderea de sine o recunosc prin judecată aspră a sinelui, deconectarea de la propria persoană, lipsa acceptării, lipsa iubirii, sentimentul de insuficiență, mersul pe pilot automat sau altfel spus absența din propria viață.

Și da, acesta este tot un proces de doliu și de pierdere, unul dintre cele mai ascunse și cu efectele cele mai percutante.

Iar asta este unul dintre cele mai grele subiecte de abordat deoarece în era “dezvoltării personale”, pierderea e văzută ca un eșec și nu ca pe o “creștere”, iar curentul ăsta ascendent nu acceptă așa ceva. Prostii la tavă!

Pierderea nu este un eșec. Este doar o altă etapă a vieții căreia îi putem acorda, în timp și în tăcere, orice valențe dorim și avem resurse să o facem.

Da! De cele mai multe ori e nevoie să te pierzi ca să te poți regăsi. Și, da! E dureros și nedrept pe alocuri.
De fapt e al naibii de dureros.

Pierderea de sine nu este un eșec, este doar o rătăcire. Harta există deja în tine, poate e doar neclară pe alocuri sau necesită o ajustare de traseu, dar de cele mai multe ori trebuie doar să aprinzi lumina și să găsești din nou drumul spre casa sufletului tău.

Îți doresc să-ți asumi curajul unei relații trăite autentic.

Cu drag,

Laura

Povestesc despre relații și cum să creezi spațiu iubirii pe care ți-o dorești. 

Articole similare

Lasă un răspuns