E greu să te plângi când ceilalți te admiră

Sau când te simți binecuvântat.

E greu să-ți admiți că în ciuda a tot ce ai obținut, încă simți că lipsește ceva. Că ai fost binecuvântat cu tot ce ți-ai dorit și cu toate asta pe alocuri resimți un gol.

E greu să te plângi când pentru cei din jurul tău ești un exemplu de admirat pentru că cel mai greu este să te dai jos de pe piedestal. Nu doar că este greu să-ți accepți emoțiile care de cele mai multe ori sunt copleșitoare, ci și pentru că trăiești cu teama că-i vei dezamagi pe ceilalți dacă vei fi autentic. Vreau doar să știi însă că admirația lor fără empatie, cu obiectivizare ( când ceilalți fac abstracție de trăirile tale umane) se numește idolatrizare. Iar idolii nu există decât în imaginație. Într-o astfel de relație, idol – admirator, întotdeauna va fi o lupta imposibilă, obiective imposibil de atins, deoarece nu te vei putea lupta niciodată cu imaginația admiratorului.

Câteodată admirația ne face să ne depășim (imaginar doar) limitele umane.

Și totuși câteodată, în ciuda tuturor admirațiilor sau binecuvântărilor, nu-ți mai convine nimic și simți nevoia să te plângi și să plângi. Pentru că hei, ești om și e normal să fie durere, suferință, nemulțumire în viața ta. Însă realizezi că n-ai cui. Cei care te admiră nu te recunosc în momentele grele pentru că nu le-ai afișat niciodată. De fapt ai fi avut cui dacă n-ai fi insistat să porți masca perfecțiunii atâta amar de vreme, cu care acum ceilalți s-au obișnuit. Sau poate că n-ai avut oameni care să te asculte. Și uite așa te trezești prins între două lumi, cea a măștilor și cea a autenticității. Dacă o alegi pe cea din urmă, pregătește-te să plece oameni de lângă tine. Însă ține cont că vor pleca doar aceia care sunt în căutare de idoli în viața lor și vor rămâne aceeia care vor conexiune autentică.

Acum când încă n-a sosit cel de-al 12 lea ceas, pe care o alegi?

Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.

Articole similare

Lasă un răspuns